Discuții la feminin: Grațiela Vlad și toate super-puterile ei (I)

Pe Grațiela Vlad am descoperit-o cu ocazia SuperBlog-ului de toamna trecută. Inițial, mi-au plăcut articolele ei ample, documentate și scrise cu minuțiozitate (ba chiar are și un guest post publicat aici). Apoi am început să descopăr un om cu o poveste de viață interesantă și cu multe de oferit celor din jur. Astfel că, sincer vă spun, acum mă gândesc la ea drept un soi de super-om.

Grațiela este trainer, speaker, antreprenor, soție, mamă. Mai e și blogger, cu mare drag pentru cuvinte (și, după cum veți vedea, pentru povestit). Eu una nu știu cum de reușește să le îmbine pe toate, iar acesta e unul dintre motivele pentru care o admir. Restul… o să vă las pe voi să descoperiți în cel mai lung interviu din această serie (cel puțin de până acum). Interviul e atât de complex încât l-am împărțit în două părți. Pe prima o veți descoperi chiar acum, pe a doua o veți descoperi mai pe seară.

De vorbă cu Grațiela Vlad

Bună, Grațiela! Pentru început aș vrea să te rog să-ți faci „autoportretul”, cine este omul Grațiela Vlad?

Bună, Diana! Hmmm… „omul” Grațiela Vlad este nu este un „cine” cât este mai degrabă un „ce”. Dacă tot mă pui să mă raportez la mine ca la o entitate separată despre care trebuie să vorbesc, atunci pot spune că Grațiela este o persoană extrem de sensibilă. Este o combinație foarte ciudată între un copil speriat și un bătrân înțelept…în corpul unui adult încă nedezvoltat. Este un hibrid. 

Grațiela este hiperactivă. De fiecare dată când i se cere să se definească, o face în raport cu două lucruri: cu studiul (ceea ce mulți ar numi „muncă”) și cu familia ei. De ce? Pentru că pe amândouă le iubește pătimaș… Și ca în orice iubire pătimașă este foarte obsedată și mândră, deopotrivă, de amândouă. 

Grațiela este un hibrid. Multă lume o consideră „un fenomen”. E ceva abstract. Pe cât este de sociabilă și de îndrăgostită de oameni, pe atât de mult se ferește uneori de ei. Este atât de fascinată de filosofie și de tot ce ține de psihologie și cunoaștere încât de multe ori se pierde în gândurile și meditațiile ei, uitând de existența materială. Dorința ei cea mai intimă este de a putea construi în jurul ei o lume plină de oameni fericiți… chiar dacă uneori intenția nu îi este creditată.

În final, Grațiela este o visătoare, o persoană melancolică dar și o băiețoasă. Se adaptează natural la stilul interlocutorului și îi place să vorbească „pe bune”, este foarte de gașcă… și îi place să lase pe toată lumea să se simtă în largul său, chiar dacă asta înseamnă uneori să asculte un limbaj pe care alții îl consideră „neacademic”. Ah, și da, deși nu știe să facă glume sau să spună bancuri (fiindcă o bufnește râsul fix la partea amuzantă, sau uită câte un element important), adoră (aproape) orice formă de divertisment.

Ai fost mereu pasionată de dezvoltarea personală?

Într-o formă sau alta, da. Nu o numeam neapărat așa. 

Multă lume se uită la mine și mă consideră un copil, iar asta pentru mine a fost mereu frustrant, cu atât mai mult cu cât am fost crescută într-un context care m-a făcut să mă maturizez forțat la o vârstă extrem de fragedă.
Dezvoltarea personală (cum o văd eu și cum „o predic”) ne învață, înainte de toate, să „întoarcem și obrazul celălalt”, să acceptăm fiecare întâmplare negativă ca pe o experiență din care avem doar de învățat, să visăm (să ne stabilim obiective și să țintim spre ele), să perseverăm. Dar, totodată, acest domeniu ne învață să fim umani, să fim umili, să gândim în termenii dezvoltării durabile. Cu alte cuvinte, chiar dacă țintim sus, să nu o facem pentru obiective meschine, pentru că orice transmitem în Univers se va întoarce… să ne lovească acolo unde suntem mai sensibili.

Mi-am început dezvoltarea personală the hard way, suportând foarte multe eșecuri și trecând prin depresii la vârste foarte fragede. Am văzut cel mai drag om stingându-se fix în fața mea la o vârstă când Moș Crăciun încă era real. 

Adolescența lasă, în general, semne… dar pentru mine a fost o perioadă în care mi-au fost oferite decât două variante principale (asta pentru că, încă o dată, sunt un om al extremelor): să mor sau să fiu învingătoare. Un eveniment foarte traumatic petrecut la 14 ani m-a dus la doar câteva clipe de suicid. Dar știi cum se zice: Dumnezeu nu îți dă niciodată mai mult decât poți duce. Și dacă îți dă un drum, îți dă și ghizi pe parcurs.Trebuie doar să ai puterea să îi recunoști și să îi asculți. 

De altfel toți am venit aici cu o menire… și cu cât viața ne-a fost mai încercată, cu atât trebuie să ne considerăm mai binecuvântați. 

După acel moment, pentru a putea supraviețui am fost nevoită să mă rescriu. Să privesc atât moartea în ochi, cât mai ales oamenii morți pe interior care îmi aminteau de ea. În acei ani am trăit cu Eliade în priviri și cu Bacovia în suflet… și dacă pentru el liceul a fost „Un cimitir al tinereții(…)”, pentru mine a fost un purgatoriu, o perioadă în care am avut de plătit păcate pentru a putea înțelege, în cele din urmă, Raiul și Iadul. 

Fiind încă din gimnaziu (și am continuat și în liceu) olimpică națională la Științe Socio-Umane, am descoperit psihologia devreme. Doar că eram încă prea necoaptă ca să o înțeleg. Îmi doream, totuși, să fiu capabilă să o înțeleg cu adevărat, și asta a contat.

Nu am fost și nu sunt o persoană răbdătoare sau care să citească beletristică. Recunosc. DAR nu mi-au lipsit niciodată cărțile de psihologie de pe noptieră. 

A urmat perioada fanatismului religios, când am devenit atât de pasionată de filosofia creștină, de literatura patristică și de miresmele îmbietoare ale Slujbelor de Seară de la Mănăstire încât am avut foarte mult de învățat despre dezvoltarea personală de acolo.

De fapt, ca să îți spun un secret, după ce am citit un număr considerabil de scrieri ale Sfinților Părinți, precum și lucrări de bază din Marile Religii ale Lumii… combinate cu noțiunile de NLP și dezvoltare personală pe care le prezintă majoritatea speakerilor renumiți, am ajuns la concluzia că oamenii nu înțeleg corect religia. Din păcate de multe ori nici măcar adepții practicanți și chiar reprezentanții Bisericilor. 

Dezvoltarea Personală pe care o predau eu are la bază un principiu religios omniprezent: iubirea. Este vorba despre acea iubire necondiționată, iubire sinceră, iubire care este, deopotrivă, de sine și de aproape. De aceea, ca să revin la întrebare, pot spune că toată viața am fost pasionată de dezvoltarea personală, întrucât singurul lucru pe care l-am avut mereu (chiar și când nu am fost conștientă de el) a fost iubirea. Și, în mod paradoxal, a fost singurul lucru după care am alergat, care m-a ghidat vreodată în orice am făcut. Am alergat după ea. Asta a fost ținta mea. 

NB: iubirea necondiționată despre care vorbesc nu are nimic a face cu ființa fizică. Este mai mult o stare spirituală, una care ne face androgini, care ne anulează, la un anumit nivel, identitatea de gen, statutul, șamd. 

Cum ai devenit trainer, dar speaker?

Aici aș avea două răspunsuri: cel care nu îmi place și care îmi provoacă, din păcate, foarte multe rețineri ar fi că după ce am făcut de două ori cursul de formator, o dată în timpul facultății (de Comunicare și Relații Publice) și apoi la master (Managementul Resurselor Umane) când mi-am luat și certificatul, de altfel, am devenit formator. 

Cealaltă variantă, cea care nu presupune hârtii (pentru că, sincer, am o aversiune totală față de tot ce înseamnă superficialitate, titluri și merite – și nu pentru că aș avea vreo frustrare, căci Slavă Domnului, am un raft plin de hârtii  care adună praful și care, teoretic, ar trebui să mă facă să mă simt foarte bine, ci tocmai din perspectiva dezvoltării personale și a faptului că eu cred în valoarea omului – dată de o combinație între talentul nativ și efortul depus pentru a-și fructifica acel talent, adică de cultura generală), ar fi că nu am devenit, neapărat, trainer sau speaker. Ci am fost mereu. În liceu am înființat un club de dezbateri și oratorie… și participam adesea la concursuri de acest gen. În clasa a XI-a am fost reprezentantul Uniunii Studenților din România (deși eram încă liceu) în dezbatere directă cu Ministrul Educației de la acea perioada (dl Daniel Funeriu) pe tema noii legi a Educației. Făceam și teatru în vremea aceea… și mai activam și în multe cluburi de voluntariat. 

Am avut marele noroc să cunosc un om extraordinar, pe Andrei Botez – președintele Uniunii Studenților de atunci, un trainer fenomenal care m-a marcat total… De altfel, el a fost primul om care chiar am simțit că mi-a văzut esența și „m-a descoperit”. Respectul și aprecierea unui asemenea om pentru mine au însemnat mai mult decât toate recunoașterile pe care le-am primit de-a lungul timpului.

Știi, este foarte interesant cum de multe ori îngerii sunt printre noi. Pentru mine Andrei a fost un exemplu, un model, primul meu mentor. 

Apoi, studiind domeniul PR-ului, lucrând în presă, în marketing, în domeniul ONG și având o prezență tot mai vocală în diverse medii am ajuns, fără să știu, speaker. Și mi-a plăcut. 

Am renunțat la marketing pentru a lucra o perioadă alături de mentorul meu în domeniul trainingurilor… și mi-a plăcut atât de mult încât am ajuns să aplic „într-o doară” cu un plan de afaceri pentru finanțare europeană… Și așa m-am trezit „Trainer. Speaker. Antreprenor”. Povestesc despre asta aici:

Care sunt preconcepțiile cu care oamenii vin la ședințele de dezvoltare personală?

Depinde. Există două tabere principale:

1. Sunt cei care consideră că dezvoltarea personală este ceva care îți dă dreptate și te învață să dai mai departe dreptate celorlalți. Au impresia că eu ar trebui să le dau dreptate în orice și că nu ar trebui să mă contrazic cu nimeni. Ori asta este ceva total neadevărat. Este chiar opusul parțial al acestei idei. Dezvoltarea personală te învață în primul rând să asculți perspectiva celuilalt, să fii capabil să o vezi, să o înțelegi, și abia apoi să decizi TU cum să o integrezi în interiorul tău.  De multe ori asta presupune chiar să înveți să îți vezi de drumul tău sau să susții (dacă se justifică acel consum de energie) un punct de vedere contradictoriu opiniei generale. Cu alte cuvinte să contrazici.
2. Apoi sunt cei care cred că dezvoltarea personală este ceva ce se predică, trebuie impus celorlalți sau că eu sunt vreun fel de „Guru” care ar trebui să le știe pe toate… și dacă cumva fac greșeli umane, mi-am pierdut credibilitatea. Sincer, aceasta este o altă aberație. În primul rând, ce aș vrea să știe oamenii este că fiecare are dreptul la perspectiva sa, indiferent că îmi convine mie sau nu. În al doilea rând, dezvoltarea personală NU înseamnă în niciun caz că trebuie să îți impui tu punctul de vedere asupra celorlalți și că dacă tu înțelegi lumea într-un fel este de datoria ta de Superman, de Iluminati sau de ce vrei, să îi schimbi pe ceilalți. Celor care cred că trebuie să facă „binele cu forța” le recomand acest material:

Ah, și ar mai fi ceva destul de comun: oamenii cred că eu îi pot schimba. Se așteaptă de la mine să fac schimbarea în locul lor și judecă munca mea în raport cu rezultatele lor. Problema este că tu când mergi la consiliere de dezvoltare persoanală, de comunicare sau chiar la psiholog, tu nu mergi să te facă bine celălalt. Singura persoană pe care suntem capabili să o schimbăm suntem noi înșine. Schimbarea vine NUMAI din interior. Rolul meu este să te învăț să pescuiești. Mai departe este responsabilitatea fiecăruia de a se trezi devreme și a merge pe baltă la momentul potrivit. Eu dau uneltele, dar fiecare decide cum le folosește.

Totodată, oamenii cred că odată ce ai uneltele, vei fi mereu fericit. Multă lume nu înțeleg că fericirea nu este o destinație, ci este chiar drumul în sine. Iar drumul nu poate fi mereu fericit, pentru că unde este prea mult bine, mai devreme sau mai târziu este natural să se nască un rău la fel de mare care să ofere echilibru. Totul în lume este despre echilibru. Dezvoltarea personală nu te învață să fii high. Nu e un drog. Ea te învață să ții fruntea sus când ești low, să poți avea demnitatea să te ridici și să mergi mai departe în ciuda tuturor obstacolelor.

Alte preconcepții nu pot spune că am mai identificat pentru că, la un anumit nivel, oamenii care vin (chiar și din curiozitate) la cursurile și sesiunile mele individuale sunt deschiși, sunt chiar faini. Sunt oameni care vor să aibă o viață mai bună. 

Sunt destul de selectivă atunci când vine vorba despre persoanele cu care lucrez. Pentru mine acesta nu este un job, este o vocație. Nu o fac pentru bani, o fac pentru potențialul pe care îl recunosc în celălalt, pentru perla pe care o văd neșlefuită… Îmi place enorm să recunosc aceste valori, să le scot la suprafață și apoi să îi las pe oameni să își vadă singuri de viețile lor… 

…Singuri! 

Așa că nu am timp să îmi bat capul cu preconcepțiile.

Cum te ajută pe tine toate cunoștințele de dezvoltare personală pe care le ai?

Aceste cunoștințe mă țin în viață, îmi dau energie și forță, îmi dau un scop. Sunt printre puținii oameni care pot spune, cu mâna pe inimă și fără niciun fel de reținere, că îmi iubesc viața. Iubesc fiecare încercare și sunt nostalgică de fiecare dată când mă gândesc la trecut, și încrezătoare când mă gândesc la viitor.

Dezvoltarea personală mă ajută să văd tot ce este mai frumos din tot ce am acum. Și, atenție, deși multă lume se grăbește să îmi pună eticheta de „optimist”, sunt departe de a o merita. Nu sunt deloc optimistă. Sunt realistă, sunt proactivă și sunt foarte, foarte perseverentă. Chiar citesc acum cartea pe care am primit-o de la tine și pentru care nu ai idee cât îți sunt de recunoscătoare (Angela Duckworth – „Grit”)… și mă regăsesc întrutotul. 

Ca antreprenor acum, care a fost cea mai mare provocare a ta? Cum ai depășit-o și cât de mult a contat mindset-ul tău?

Ca să fiu sinceră cu tine… nu sunt cel mai grozav angajator. Eu am fost nevoită să lucrez de la o vârstă extrem de fragedă (îți dai seama că pe bani extrem de puțini, pentru care munceam ca lumea)… și am și avut această mentalitate a perfecționismului. Nu am avut niciodată bani de buzunar și nu am știut ce înseamnă banii nemunciți. 

Fiind într-o familie de perfecționiști și apoi în cele mai bune clase peste tot, am învățat că trebuie să dai totul și să nu fi puturos. Oriunde m-am angajat vreodată am vrut să dau 1000% și dacă stăteam vreo clipă, căutam noi metode de a mă face utilă, de a simți că îmi merit banii. Nu de puține ori mi-am șocat angajatorii dându-mi demisia pentru că simțeam că nu aduc suficientă valoare. 

Apoi… eu am făcut mult voluntariat. Inclusiv pe unde am lucrat. Așa am ajuns să pun o valoare (în trudă) mult prea mare pe fiecare bănuț. Și aici este despre mine. E un defect al meu la care chiar mă străduiesc să lucrez, dar care în lumea afacerilor mi-a provocat neplăceri.
De aici… am o problemă cu angajații. Chiar mi-a deschis foarte mult ochii o angajată de care am fost nevoită să mă despart acum ceva timp… Mi-a spus cu prietenie că eu sunt absurdă să cer de la ceilalți același lucru pe care îl cer de la mine, pentru că nimeni vreodată nu își va da interesul în firma mea așa cum îmi dau eu. 

Și asta este o realitate pe care aș vrea să o țină minte orice angajator. Chiar am un curs în care vorbesc, printre altele, despre mentalitățile oamenilor în câmpul muncii (din punct de vedere profesional). 

Antreprenorii sunt puțin mai rigizi, văd oamenii ca pe niște sisteme, în timp ce angajaților nu prea le place treaba asta. Noi știm cât este de greu să plătim salarii și știm și cât este de greu să reparăm greșelile lor… și să le dăm din buzunarul nostru bani, chiar dacă ei nu au dat totul.

Eu am o credință puțin mai abstractă poate referitoare la bani. Ducând lipsă multă vreme, am ajuns să îi apreciez și să îi iubesc, dar asta stric pentru că îi consider a fi o consecință a lucrului bine făcut. Banii, în sine, nu sunt un scop, ci o formă de „validare”. Și din acest motiv, pentru a putea oferi un salariu mare, am nevoie ca angajatul să îl merite. 

Cam acestea ar fi piedicile cu care m-am confruntat: nu am găsit oameni pasionați, care chiar să vrea să învețe și să ofere valoare. Dar nu mă neliniștesc. Sunt foarte încrezătoare că totul se va așeza. Am găsit odată o fată extraordinară, psiholog Codruța Bejenaru. Făceam o echipă grozavă. Ne-am întâlnit la școala de coaching a lui Alex Marinca. Dar, din păcate, distanța a reprezentat un impediment până acum. Eu având firma finanțată pe un program european am avut oarecum obligația să rămân în limitele Olteniei de SV… iar ea era pe București. Dar timpul ne este prieten și sunt foarte încrezătoare că vom dezvolta niște programe tare faine în viitor.

Update: a doua parte e aici