În discursul meu de la gala SuperBlog 2019 am vorbit despre încrederea în mine… sau, mai bine zis despre cum nu aveam încredere în mine. Evident, eram un sac de emoții și am uitat jumătate din ceea ce voiam să spun, dar știți ce? Să recunosc că am avut o problemă cu acest lucru a fost tare bine.
Multă vreme am încercat să-mi conturez în online o altă imagine (nu facem cu toții asta?). Să par puternică, încrezătoare. Dar nu sunt așa. Mă rog, acum mai sunt și așa, dar mai momente de slăbiciune.
Sunt vulnerabilă – așa, și?
Mi-a luat ceva timp să realizez că a arăta că ești vulnerabil nu înseamnă că automat pui un egal între tine și cuvântul laș. Dimpotrivă, asta înseamnă că ești curajos. Înseamnă că-ți poți privi frica în ochi și, ca-n filmele spaniole de pe Netflix, să-i spui cu un zâmbet ironic în colțul gurii: „hija de p*ta”.
V-am scris, în acest aproape un an de când am deschis De-ale Dianei, despre cum în școala generală am fost o victimă a bullying-ului și despre lupta cu acneea. Doar scriind despre acele probleme, parcă am ridicat o greutate imensă de pe umerii mei și-am aruncat-o val-vârtej în Argeș.
Ia-ți vulnerabilitatea și transform-o în ceva constructiv
Sunt ferm convinsă că acesta e primul pas spre a descoperi că nu e nimic în neregulă cu tine: să-ți recunoști „problemele”.
Scrie toate lucrurile care te apasă pe o foaie de hârtie, apoi fă ce vrei cu ea: rupe-o în bucățele, arde-o, arunc-o, ține-o pe frigider. Sau, uite o idee pe care am găsit-o în masterclass-ul de storytelling al lui Neil Gaiman: scrie un text despre ceea te jenează / lucrul pe care îl regreți. Citește cu voce tare și imaginează-ți că un public îți ascultă textul. Observă-ți reacțiile și gândurile din acel moment: îți e frică de faptul că vei fi judecat sau îți e frică să rostești acel text. Notează aceste lucruri (reacții și gânduri).
Am făcut recent acest exercițiu și mi s-a părut și mai eliberator decât simpla scriere a unui text despre aceste lucruri. Cumva, am realizat că totuși situația nu e chiar atât de neagră.
Faptul că vă scriu toate acestea nu înseamnă că mi-am rezolvat problemele și acum debordez de încredere în sine. Nu! Drumul e unul lung și, evident, pe parcurs mai dai și de cratere mai ceva ca pe străzile României.
Nu poți citi o carte de dezvoltare personală, urmări un discurs din cadrul Ted Talks sau vreun alt tip de discurs motivațional, face un exercițiu și gata! Încrederea în sine nu e un lucru pe care să-l poți construi bătând din palme. Ești, mai degrabă, un soi de reîncarnare a meșterului Manole. Trebuie să muncești din greu pentru asta.
Însă temelia pe care trebuie clădită încrederea în sine e să realizezi că ești personajul principal din viața ta! Nimeni nu te va salva. Nimeni nu-ți va plânge de milă. Trebuie să fii propriul tău erou.
Când am aflat eu asta? Când am trecut prin ultima despărțire. M-am simțit urâtă în toate sensurile cuvântului. M-am simțit fragilă. M-am simțit singură, iar eu detest singurătatea cel mai mult pe lumea asta. Am avut un blanc timp de câteva zile, apoi am început să scriu. Am o tonă de poezii pe Illusion’s Street despre asta, dar și despre despărțirile de dinainte – dar nu o să vă spun niciodată ce texte sunt reale sau inspirate din realitate și care ficțiune (îmi rezerv dreptul la intimitate).
Scriind, m-am eliberat. Așa am putut merge mai departe. Tot mă durea sufletul dar am continuat. Însă momentul în care m-am trezit cu adevărat la realitate a fost clipa în care am realizat că terminam masterul și nu știam încotro s-o apuc.
M-am scuturat bine și am început să-mi caut un job. Mi-am găsit unul, dar nu era chiar ce îmi doream. Până la urmă cine ar vrea un job la care se duce cu frică? Nimeni, nu? Așa că după ce părinții mei m-au făcut să văd realitatea (îmi periclitam sănătatea) și un duș fierbinte am realizat că destinul mi-l scriu doar eu.
Eu decid ce se întâmplă cu mine. Eu mă pot salva. Eu! Mă împotmolisem în detalii inutile, dar gata: ieșeam din mlaștină. Din acel moment am început să-mi clădesc, cărămidă cu cărămidă încrederea în mine… Și, iată-mă aici! Sunt bine, dar mai am o redută de cucerit.
Încrederea în scrisul meu – ultima redută
Personal și profesional sunt „aranjată” – cum s-ar zice – în ceea ce privește încrederea în propriile forțe. Acum știu cât valorez! Însă mai e scrisul… aceasta este singura amenințare pe care o mai am atunci când vine vorba de încrederea în mine.
Multă vreme mi l-am ascuns pentru că… dacă aveți blog știți sigur cum e! Ce o să spună vecinii? Ce o să spună ai mei? Cum vă spuneam mai sus, am multe poezii pe Illusion’s Street – unele destul de personale. Însă mai am și alte texte, mai am și povești care sunt complet fictive. Dar lumea înțelege asta? Nu. Mulți îți atribuie totul ție. Cum să îți vină ție aceste idei. Cine oi fi tu, Eminescu? (De alți autori sigur nu au auzit cei care vin cu astfel de idei.) Acesta este doar unul din motivele pentru care mi-am ținut ascuns scrisul.
Bine, îmi citeau blogul câteva prietene, dar doar atât. Ele mă apreciau oricum. Dar apoi au venit și aprecierile unor oameni pe care nu-i cunosc. Așa, cu timpul, am început să capăt încredere în mine. Ba chiar am început să dau și share articolelor. Așa, pe blogurile mele, au început să apară și persoane cunoscute: mătuși, foste vecine, foști colegi de liceu sau facultate… Și am început să mă întreb: de ce naiba mă temeam? De ce?
Apoi a venit și SuperBlog-ul în viața mea. La prima participare, timp de multe săptămâni am fost pe locul I. Apoi, lipsa de experiență și-a spus cuvântul și-am căzut în clasament. Am terminat pe locul XI – o poziție onorabilă pentru prima participare, totuși, doar cine a participat la ediția de toamnă știe că a te înhăma la o astfel de competiție înseamnă să te înrolezi în armată (și să ai parte numai de sectoare și plantoane – vorba cântecului). La a doua participare integrală am terminat pe VIII, iar la a treia am ocupat locul III.
Toate aceste realizări m-au ajutat foarte mult cu încrederea în mine, nu doar cu cea în scrisul meu. Dar atunci ce mă împiedică să am deplină încredere în scrisul meu? Simplu: compar. Și, deși știu că nu ar trebui să fac asta, eu tot compar. Cum scap de comparații? Încă nu știu. Lucrez la asta. Așa cum am menționat mai sus, mi-am luat inima în dinți și m-am apucat de masterclass-ul lui Neil Gaiman și mă ajută mult, știți? Chiar azi am dat de ceva care m-a făcut să realizez ce trebuie să fac (vă redau integral pasajul tradus în română):
Începe să-mi fie clar ce am de făcut: să scriu.
Să scriu și să nu-mi mai pese. Să nu mai compar. Sper să-mi și iasă căci odată rezolvată această parte încrederea în mine, în propriile mele forțe, chiar va fi o fortăreață impenetrabilă.
Și gata pe ziua de azi! Sper ca tot ce am scris eu aici să vă fie de folos cumva. Mie mi-a fost: m-a eliberat!
30 Comments
Eu sunt o persoana destul de emotiva, dar in ultima perioada am invatat sa folosesc asta in avantajul meu. Eu nu ii zic lipsa de incredere feeling-ului pe care il am inainte sa vorbesc in public, ci trac. Da, momentul acela e cuplit, alea 15 secunde pana cand incepi sa vorbesti sunt grele… Dupaia mai ai nevoie de alte 10-15 sa-ti dai seama ca e totul ok si ca esti „calare pe situatie”…
Dupaia totul este simplu si oamenii incep sa-ti manance din palma! Eu personal am alocat timp sa devin persoana care poate face acele lucruri, nu doar sa execut bine un lucru pe care nu-l stapanesc/cunosc…
Adica, sa dau un exemplu concret, am preferat sa invat sa vorbesc in public, nu sa exersez un speech pana-mi iese… 🙂
Si trec peste momentele grele cu incapatanare si EGO. am si eu nevoie de confirmare, dar de multe ori triggerul care ma face sa continui este „nu are cum sa nu fie bine, sa-mi zica cineva ceva”… e un fel de ambitie combinata cu o furie mereu prezenta 🙂
Nu e vorba doar despre vorbitul în public, Răzvan. Ci despre încrederea în sine în general. Doar în primul paragraf am vorbit despre asta și doar pentru că într-un speech am vorbit despre încrederea în sine. La job vorbesc destul de mult în fața unui public uneori mult mai numeros decât la Gala SuperBlog și nu am probleme, dar acolo vorbesc despre chestii tehnice, nu despre mine. Problemele mele cu încrederea în sine nu vin neapărat de la emoții, ci mai degrabă de la o sumă de întâmplări despre care mi-ar lua cel puțin 5 ani să scriu :))
Draga de tine! Se vede că ești o femeie conștientă și luptătoare. Se vede că vrei tot ce e mai bun pentru tine și îmi place să citesc aceste eliberări ale tale. Nu știu cât ajută, dar simt să răspund la întrebare. Eu am scăpat de comparații spunându-i minții mele să se potolească fiindcă suntem diferiți. Apoi mintea mi-a explicat că de fapt nu era vorba de comparații pentru ca eu să mă simt neîncrezătoare, ci pentru a-mi crește acea „invidie” constructivă care să mă ajute să evoluez.
Te îmbrățișez cu drag!
Uite, la mine chestia asta nu e deloc constructivă, e destructivă. Mi se pare că ce fac eu nu e suficient de bun, că nu are sens…
Tocmai de aceea e bine ca fiecare să ne urmăm propria cale. 🤗
Ai dreptate 🙂
Stiu cum e sa vrei sa tii blogul ascuns. Eu l-am tinut pe al meu doar cateva luni. Apoi ai mei au fost primii cititori si sustinatori 😂 Aveam vreo 5 de toti. Ideea e ca nu s-a schimbat nimic mult timp. Erau aceiasi. Nici acum nu pot spune ca e mai bine, va am pe voi, tot bloggeri, care mai intrati din cand in cand. Si cateva linkuri populare.
Poate nici eu n-am facut prea multe sa schimb asta. Noroc ca am vazut in scris o terapie. Altfel n-as fi continuat atata timp. Aveam totusi incredere in scrisul meu si scopul lui, iar la un moment dat nu mi-a mai pasat.
Cred că cel mai important e să scriem și să nu ne pese 🙂 Cititorii vin ei. 🙂
Mă bucur că ai reușit să treci peste niște piedici pe care tot noi le punem în drumul nostru. Și că ai devenit mai conștientă de ceea ce poți oferi. Că ai multe de oferit.
Mulțumesc, draga mea <3
Diana, mulțumesc! De ce şi pentru ce!? Îți spun imediat! Tu mă citeşti şi ştii că versurile mele vorbesc despre nişte sentimente deosebite, despre iubire şi speranță, despre negarea acestor sentimente, despre…şi despre…dar nu toate acele sentimente sunt ale mele, nu toate sunt trăirile mele sau numai ale mele! Dar nici nu pot scrie „PS! Aici sunt eu! sau Aici nu sunt eu!” Am şi pățit-o de altfel! (Apare într-un comentariu!) Aşa este, nu mai am treizeci de ani să văd viața ca pe un trandafir, dar nici nu voi renunța la sentimente! Îmi asum ce şi despre ce scriu! Dacă citesc şi cunoscuți ce scriu!? Sigur că da! Nu mi-au spus ce cred, dar pot bănui!
Numai bine!
Draga mea, eu am ajuns la concluzia că orice am face, lumea tot va avea o părere… așa că, who cares?
Who cares!? Good question!? I certainly don’t care anymore!
😉
Esti o invingatoare. Curajoasa, sincera si frumoasa. Bravo pentru ca te-ai exprimat atat de liber si personal aici in fata noastra. Ceea ce putem face noi este sa te apreciem si sa iti urmam exemplul. 🙂
Mulțumesc, Oana 😀
Wow, mă regăsesc atât de mult în tot ceea ce ai scris, în fiecare rând. Și eu am realizat că e minunat să fiu vulnerabilă, să mă arăt așa cum sunt, cu toate că am crescut spunându-mi-se că a fi vulnerabil, a fi slab e greșit și că trebuie să mă schimb. Nu au reușit să mă schimbe, au încercat să mă construiască conform dorințelor lor, dar în mine a rămas o sămânță de sensibilitate, de vulnerabilitate care m-au determinat să fiu ceea ce sunt azi, să scot din mine cuvintele.
Ei bine, referitor la lipsa de încredere, și eu port lungi și reci lupte cu ea, dar cu răbdare se poate.
Răbdarea e tare importantă 🙂 și rezistența la schimbările impuse, atât timp cât ne păstrăm esența suntem în siguranță !
Articolul tau a venit la fix! Si eu am probleme, cand vine vorba e increderea in sine. 😁
Multumesc pentru acest articol minunat! ❤️
Mă bucur, Georgiana! Eu îți mulțumesc <3
Ctind articolul tău mi-am amintit de unul dintre mentorii mei care și-a expus public vulnerabilitățile. Ascultându-l, mi-am dat seama că ăsta e un mare act de curaj și că-i va ajuta și pe alții să se deschidă. Mulțumesc pentru această aducere aminte!
Cu drag, Roxi! A fi vulnerabil e adevărata putere 🙂 🤗
Așa e! <3
<3
Hmmm! Deocamdată spun doar mulțumesc! Dacă n-ai avut și dileme despre „de ce să mai scriu despre asta, sigur au scris și alții înaintea mea” , stai bine! 😀
Ar fi frumos fără dileme, cred… dar poate… un pic prea monoton…
Am ajuns la concluzia ca să fii în stare sa îți cunoști vulnerabilitate, sa le accepți ca parte din tine și sa lucrezi la ele, cum poți, este o adevărată putere. Și scriind despre ele ii ajuți enorm și pe alții care împrăștie prin www doar o imagine îmbunătățită mult despre ei. Ești o inspirație, Diana! ❤️👏
Mulțumesc ❤️ eu cred că e important să ne arătăm așa cum suntem, avem mai multe de câștigat. Și mai cred că vulnerabilitatea asumată e o super putere. P.S. stai să vezi ce vine mâine. PPS Mulțumesc ❤️🤗