Cum mi-am găsit încrederea în mine? Dar în scrisul meu?

încrederea în sine

 

sursa foto: iso.500px.com

În discursul meu de la gala SuperBlog 2019 am vorbit despre încrederea în mine… sau, mai bine zis despre cum nu aveam încredere în mine. Evident, eram un sac de emoții și am uitat jumătate din ceea ce voiam să spun, dar știți ce? Să recunosc că am avut o problemă cu acest lucru a fost tare bine.

Multă vreme am încercat să-mi conturez în online o altă imagine (nu facem cu toții asta?). Să par puternică, încrezătoare. Dar nu sunt așa. Mă rog, acum mai sunt și așa, dar mai momente de slăbiciune.

Sunt vulnerabilă – așa, și?

Mi-a luat ceva timp să realizez că a arăta că ești vulnerabil nu înseamnă că automat pui un egal între tine și cuvântul laș. Dimpotrivă, asta înseamnă că ești curajos. Înseamnă că-ți poți privi frica în ochi și, ca-n filmele spaniole de pe Netflix, să-i spui cu un zâmbet ironic în colțul gurii: „hija de p*ta”.

V-am scris, în acest aproape un an de când am deschis De-ale Dianei, despre cum în școala generală am fost o victimă a bullying-ului și despre lupta cu acneea. Doar scriind despre acele probleme, parcă am ridicat o greutate imensă de pe umerii mei și-am aruncat-o val-vârtej în Argeș.

Ia-ți vulnerabilitatea și transform-o în ceva constructiv

Sunt ferm convinsă că acesta e primul pas spre a descoperi că nu e nimic în neregulă cu tine: să-ți recunoști „problemele”.

Scrie toate lucrurile care te apasă pe o foaie de hârtie, apoi fă ce vrei cu ea: rupe-o în bucățele, arde-o, arunc-o, ține-o pe frigider. Sau, uite o idee pe care am găsit-o în masterclass-ul de storytelling al lui Neil Gaiman: scrie un text despre ceea te jenează / lucrul pe care îl regreți. Citește cu voce tare și imaginează-ți că un public îți ascultă textul. Observă-ți reacțiile și gândurile din acel moment: îți e frică de faptul că vei fi judecat sau îți e frică să rostești acel text. Notează aceste lucruri (reacții și gânduri).

Am făcut recent acest exercițiu și mi s-a părut și mai eliberator decât simpla scriere a unui text despre aceste lucruri. Cumva, am realizat că totuși situația nu e chiar atât de neagră.

Cum stau cu încrederea în mine?

Faptul că vă scriu toate acestea nu înseamnă că mi-am rezolvat problemele și acum debordez de încredere în sine. Nu! Drumul e unul lung și, evident, pe parcurs mai dai și de cratere mai ceva ca pe străzile României.

Nu poți citi o carte de dezvoltare personală, urmări un discurs din cadrul Ted Talks sau vreun alt tip de discurs motivațional, face un exercițiu și gata! Încrederea în sine nu e un lucru pe care să-l poți construi bătând din palme. Ești, mai degrabă, un soi de reîncarnare a meșterului Manole. Trebuie să muncești din greu pentru asta.

Însă temelia pe care trebuie clădită încrederea în sine e să realizezi că ești personajul principal din viața ta! Nimeni nu te va salva. Nimeni nu-ți va plânge de milă. Trebuie să fii propriul tău erou.

Când am aflat eu asta? Când am trecut prin ultima despărțire. M-am simțit urâtă în toate sensurile cuvântului. M-am simțit fragilă. M-am simțit singură, iar eu detest singurătatea cel mai mult pe lumea asta. Am avut un blanc timp de câteva zile, apoi am început să scriu. Am o tonă de poezii pe Illusion’s Street despre asta, dar și despre despărțirile de dinainte – dar nu o să vă spun niciodată ce texte sunt reale sau inspirate din realitate și care ficțiune (îmi rezerv dreptul la intimitate).

Scriind, m-am eliberat. Așa am putut merge mai departe. Tot mă durea sufletul dar am continuat. Însă momentul în care m-am trezit cu adevărat la realitate a fost clipa în care am realizat că terminam masterul și nu știam încotro s-o apuc.

M-am scuturat bine și am început să-mi caut un job. Mi-am găsit unul, dar nu era chiar ce îmi doream. Până la urmă cine ar vrea un job la care se duce cu frică? Nimeni, nu? Așa că după ce părinții mei m-au făcut să văd realitatea (îmi periclitam sănătatea) și un duș fierbinte am realizat că destinul mi-l scriu doar eu.

Eu decid ce se întâmplă cu mine. Eu mă pot salva. Eu! Mă împotmolisem în detalii inutile, dar gata: ieșeam din mlaștină. Din acel moment am început să-mi clădesc, cărămidă cu cărămidă încrederea în mine… Și, iată-mă aici! Sunt bine, dar mai am o redută de cucerit.

încrederea în mine

 

sursa foto: unsplash.com

Încrederea în scrisul meu – ultima redută

Personal și profesional sunt „aranjată” – cum s-ar zice – în ceea ce privește încrederea în propriile forțe. Acum știu cât valorez! Însă mai e scrisul… aceasta este singura amenințare pe care o mai am atunci când vine vorba de încrederea în mine.

Multă vreme mi l-am ascuns pentru că… dacă aveți blog știți sigur cum e! Ce o să spună vecinii? Ce o să spună ai mei? Cum vă spuneam mai sus, am multe poezii pe Illusion’s Street – unele destul de personale. Însă mai am și alte texte, mai am și povești care sunt complet fictive. Dar lumea înțelege asta? Nu. Mulți îți atribuie totul ție. Cum să îți vină ție aceste idei. Cine oi fi tu, Eminescu? (De alți autori sigur nu au auzit cei care vin cu astfel de idei.) Acesta este doar unul din motivele pentru care mi-am ținut ascuns scrisul.

Bine, îmi citeau blogul câteva prietene, dar doar atât. Ele mă apreciau oricum. Dar apoi au venit și aprecierile unor oameni pe care nu-i cunosc. Așa, cu timpul, am început să capăt încredere în mine. Ba chiar am început să dau și share articolelor. Așa, pe blogurile mele, au început să apară și persoane cunoscute: mătuși, foste vecine, foști colegi de liceu sau facultate… Și am început să mă întreb: de ce naiba mă temeam? De ce?

Apoi a venit și SuperBlog-ul în viața mea. La prima participare, timp de multe săptămâni am fost pe locul I. Apoi, lipsa de experiență și-a spus cuvântul și-am căzut în clasament. Am terminat pe locul XI – o poziție onorabilă pentru prima participare, totuși, doar cine a participat la ediția de toamnă știe că a te înhăma la o astfel de competiție înseamnă să te înrolezi în armată (și să ai parte numai de sectoare și plantoane – vorba cântecului). La a doua participare integrală am terminat pe VIII, iar la a treia am ocupat locul III.

Toate aceste realizări m-au ajutat foarte mult cu încrederea în mine, nu doar cu cea în scrisul meu. Dar atunci ce mă împiedică să am deplină încredere în scrisul meu? Simplu: compar. Și, deși știu că nu ar trebui să fac asta, eu tot compar. Cum scap de comparații? Încă nu știu. Lucrez la asta. Așa cum am menționat mai sus, mi-am luat inima în dinți și m-am apucat de masterclass-ul lui Neil Gaiman și mă ajută mult, știți? Chiar azi am dat de ceva care m-a făcut să realizez ce trebuie să fac (vă redau integral pasajul tradus în română):

Începe să-mi fie clar ce am de făcut: să scriu.

Să scriu și să nu-mi mai pese. Să nu mai compar. Sper să-mi și iasă căci odată rezolvată această parte încrederea în mine, în propriile mele forțe, chiar va fi o fortăreață impenetrabilă.

Și gata pe ziua de azi! Sper ca tot ce am scris eu aici să vă fie de folos cumva. Mie mi-a fost: m-a eliberat!

Sharing is caring:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on whatsapp
Share on email

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

Loading
© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: