Azi vă invit să citiți un interviu special cu o scriitoare specială pentru mine, Nicoleta Beraru. Până să o descopăr, citisem doar recenzii pozitive despre cărțile ei. Însă mi-a trebuit ceva mai mult să ajung la ea. Am avut onoarea de a-mi avea numele pe aceeași copertă cu ea atunci când a apărut antologia Nuanțe de piper și ciocolată. Ursita Crisalidelor, povestea ei publicată în acea carte, a fost ce-a care a cimentat în mine dorința de a o citi.
Am descoperit, astfel, un scriitor cu un penel deosebit care abordează cu ușurință teme din cele mai diverse, actuale și mișcătoare de suflet. Iar acum e momentul să o descoperim mai bine.
Nicoleta Beraru - om de litere
Bună, Nicoleta! Bine ai venit pe dealedianei.ro! Deși pentru cititorilor fideli ai blogului le e cunoscut numele tău cu siguranță, o să te întreb, totuși: cine ești tu, Nicoleta Beraru?
Sunt profesoară de limba română şi am emigrat acum aproape 20 de ani în Belgia. Predau adulţilor la un centru de limbi moderne, CLT, afiliat unei universităţi, KULeuven. Pe lângă aceasta, sunt profesoară de integrare la o agenţie guvernamentală şi traducător autorizat. Iar în timpul liber scriu din când în când ficţiune şi în presa românească.
Ești, prin formare și profesie, un om de litere. Dar cum au apărut ele în viața ta? Și ce a fost mai întâi pentru tine: scrisul sau cititul?
Cred că toţi cei care se apucă de scris trebuie să fi citit ceva la viaţa lor. Altfel, după mine, nu prea ai cum scrie. Eu am început cu cititul. Pe la 13 – 14 ani, citeam şi câte un volum pe zi – mă certa mama că nu mă putea scoate din camera mea „să mai vorbesc şi eu cu lumea”. Îmi amintesc că citeam Winnetou sau La Medeleni şi nici chef să mănânc nu aveam până când nu terminat seara cartea.
Dar ideea scrierii unei cărți, când ți-a venit?
Târziu. Eu abia prin 2015 am publicat primele texte pe o platformă – Sereniti. Apoi m-am mutat la Catchy. Iar la Catchy cititorii m-au încurajat să-mi adun poveştile într-un volum şi să le trimit unei edituri. Ceea ce am şi făcut. By the way, la Catchy s-au născut mulţi scriitori.
Volumul tău de debut se numește Ardei iuți. Povestiri la imperfect. Eu am interpretarea mea proprie a acestui titlu, dar aș vrea să știu de la tine, de ce „povestiri la imperfect”?
Pentru că pe lumea asta nimic nu e perfect. Poveştile mele au şi ele imperfecţiunile lor. Acelaşi lucru îndrăznesc să spun şi despre oameni – nimeni nu e perfect. Perfecţiunea e un ţel, produce stres, nelinişte. Imperfecţiune este umană. Crezul acesta m-a condus spre titlul „Ardeilor”. Pe de altă parte, multe din povestirile din „Ardei iuţi” trimit spre trecut. Evocarea se face la timpul imperfect. Iată al doilea motiv al alegerii titlului.
Citind Ardei iuți. Povestiri la imperfect și în romanul ce i-a urmat, Luluța și Petrișor, am regăsit tema cuiburilor părăsite. Un subiect delicat ce e greu să lase pe cineva indiferent. Însă printre povestirile tale am găsit și texte spumoase, mie îmi vin în minte acum Jesus is my boss. Amen și Cât de mică eești! Totuși, ce îți este ție mai ușor să scrii: un text cu un subiect „greu” / trist sau unul care să stârnească zâmbete?
Probabil că ambele. Depinde de ce întâlnesc în cale şi ce şi-mi atrage atenţia. Şi o situaţie hilară, şi una „grea” mă pot impresiona la fel de mult. Dar dacă dramatismul cere o explorare intensă şi vastă, nu acelaşi lucru îl pot spune despre o situaţie hilară – în câteva pagini comicul se epuizează.
Crezi că un scriitor trebuie să poată aborda / experimenta cât mai multe stiluri sau să rămână în zona sa de confort?
În ceea ce mă priveşte, mi se pare plictisitor să mergi pe aceeaşi linie. Când nu mai poţi surprinde cu nimic, devii uşor predictibil. Nu ştiu dacă e vorba neapărat de stil, cât de temele abordate. Însă sunt mulţi scriitori foarte buni care excelează menţinându-se în aceeaşi parametri.
Viața între două lumi
O altă temă pe care am regăsit-o frecvent în scrierile tale este cea a lumilor separate: viața din România și viața din diaspora. În ce măsură experiența personală te-a ajutat cu scrierea pe această temă?
M-a ajutat mult. Pentru că e posibil să imaginezi ca scriitor nişte poveşti cu emigranţi fără ca, în mod necesar, tu însuţi să fii emigrant. Dar emoţiile descrise sunt autentice când în spatele lor există nişte experienţe reale. Nu spun că un scriitor nu poate povesti despre emigrare fără să o fi trăit, dar la mine aşa s-a întâmplat: poveştile scrise sunt nişte sume de emoţii trăite nemijlocit.
Ți se face vreodată dor de țară? Care e lucrul care îți lipsește cel mai mult acolo unde ești acum?
Dor de ţară mi se face des. Pentru că ţara înseamnă mama, sora mea, nepoţeii mei – familia mea. Asta îmi lipseşte cel mai mult – familia şi prietenii. Apoi, mai duc şi dorul căldurii noastre româneşti. Unii sunt de părere că exagerăm vorbind de căldura românească. E posibil ca eu să idealizez vremurile pe care acum mult timp le-am lăsat în urmă.
Ți-a fost greu să te adaptezi la modul de viață din Belgia? Care a fost cea mai mare provocare?
Da, mi-a fost greu. A durat câţiva ani. Şi acum îmi amintesc cât de uimită şi tristă am fost în Ajunul Anului Nou, ziua, pentru că pe străzile minunat împodobite ale oraşului în care trăiesc nu era nici ţipenie de om. Apoi am acceptat greu agenda. Acum nu pot trăi fără ea. Nimeni pe aici. Totul este programat în cel mai mic detaliu; unele activităţi sunt programate chiar cu jumătate de an înainte şi mai bine.
Anul acesta ți s-a publicat și o carte în limba neerlandeză. Ești, practic, un scriitor între scriitori între două lumi. Așa că nu mă pot abține să nu te întreb cum percepi tu piața de carte belgiană față de cea românească?
Se citeşte puţin mai mai mult. O anchetă realizată în 2016 la nivel mondial arată că 55% din adulţii flamanzi citesc, în timp ce cotidianul Le soir arata în 2019 că doar 50% din belgienii francofoni citesc. Literatura rămâne o preocupare cvasielitistă.
Te vezi alegând scrisul exclusiv într-o limbă în detrimentul celeilalte?
Nu. Limba română îmi permite să mă exprim mult mai nuanţat. Neerlandeza rămâne o limbă străină – chiar dacă este limba pe care o vorbesc zi de zi acasă şi la serviciu – care însă îmi permite să povestesc despre experienţele mele şi cititorilor din ţara în care trăiesc. Voi continua să scriu şi în română, şi în neerlandeză.
Să vorbim puțin și despre un alt proiect legat de scris, revista Timpul Belgia. De unde ți-a venit ideea lansării ei?
La Revista Timpul Belgia am fost editor aproape 2 ani. Am predat ştafeta în noiembrie pentru că m-am văzut obligată să-mi reorganizez viaţa. Ideea nu a fost greu de găsit – managerul proiectului Timpul, Mihai Vacariu, a înlesnit crearea de reviste locale pretutindeni în lume.
Pasiuni, planuri...
În afară de scris, ce pasiuni mai ai?
Plimbările – mă plimb în orice anotimp şi câte 14 kilometri. Natura mă linişteşte.
Ce planuri de viitor ai? Urmează o nouă carte după Regăsirea, ne poți spune?
Probabil că va mai apărea ceva în limba română, însă pentru moment nu am un proiect concret. Aş vrea să mai pot publica în limba neerlandeză.
Mă bucur tare mult că ai putut sta cu noi de vorbă, în încheiere, te rog să ne lași un gând, un mesaj, orice îți dorești tu!
Mulţumesc pentru interes, Diana!
Cititul nu ţine de foame, dar îşi pune amprenta pe identitatea noastră – cine suntem şi cine devenim. Nu pot decât să îndemn la o deschidere şi o înţelegere mai bună a lumii prin literatură. Să citim deci!
Vă invit să o citiți pe Nicoleta, dacă nu ați făcut-o deja. Am certitudinea că o veți îndrăgi!